Nu trebuie sa pari invulnerabil ca sa fii luat in serios
Sa spui ca ceva te doare nu inseamna nici sa ceri salvare, nici sa renunti la demnitate.
E greu sa te apropii de un om daca trebuie sa apari permanent in fata lui fara fisuri. La un moment dat nu mai participi la relatie. Sustii o inspectie.
Vulnerabilitatea nu inseamna, pentru mine, sa spun totul tuturor. Nici sa fac din fiecare discutie o prezentare a lucrurilor care m-au ranit. Inseamna sa existe cineva langa care pot spune «asta m-a afectat» fara sa simt ca tocmai am pierdut din valoare.
Increderea pentru o asemenea discutie se construieste. Conteaza ce face omul cu o marturisire mica inainte sa-i incredintezi una mare. Asculta? O pastreaza intre voi? Sau o scoate mai tarziu intr-o cearta, fiindca acum are o informatie utila? Nu orice apropiere declarata ofera si siguranta reala.
La fel de important mi se pare ce cer eu prin sinceritatea mea. Faptul ca am o rana nu il face pe celalalt responsabil pentru toate reactiile mele. Pot explica de ce m-am speriat sau de ce am interpretat prost ceva, dar explicatia nu sterge efectul asupra lui.
As vrea sa pastram ambele idei in aceeasi conversatie: nu trebuie sa-mi ascund dificultatile, dar nici nu primesc prin ele dreptul de a rani. Pot fi inteles si tras la raspundere in acelasi timp. Nu mi se pare o contradictie.
Uneori apropierea incepe foarte modest: spun ce mi-e greu, celalalt nu fuge si nici nu se grabeste sa ma repare. Stam putin cu lucrul acela. Fara discurs despre cat de puternic ar trebui sa fiu.