Inteleg perfect. Tot nu-mi trece.

Sunt situatii pe care le poti explica impecabil si care tot te apasa. Ai toate argumentele, stii ce nu functioneaza, ai tras concluzia. Apoi se face seara si constati ca partea emotionala n-a participat la sedinta.

Nu cred ca asta anuleaza concluzia. Poti sa stii ca o alegere a fost potrivita si sa-ti fie greu cu ea. Poti sa duci dorul cuiva fara sa vrei inapoi relatia. Nu orice contradictie interioara este dovada ca te-ai mintit.

Problema apare cand incercam sa reducem totul la o competitie: ori gandesc logic, ori imi urmez inima. De parca emotiile n-ar contine informatii, iar argumentele ar fi mereu lipsite de frica, orgoliu sau justificari convenabile. Mintea poate sa explice foarte elegant si lucruri pe care pur si simplu nu vrea sa le accepte.

Eu as separa trei intrebari. Ce s-a intamplat, concret? Ce simt in legatura cu asta? Ce aleg sa fac mai departe? Raspunsurile au legatura, dar nu sunt interschimbabile. Faptul ca imi este dor spune ceva despre mine acum. Nu demonstreaza ca problemele de atunci au disparut.

Nici fortarea unei decizii noi doar ca sa scap de disconfort nu mi se pare neaparat claritate. Uneori am nevoie sa nu mai negociez aceeasi situatie in fiecare seara si sa las putin timp intre emotie si actiune. Alteori apar informatii noi si merita sa-mi revizuiesc concluzia. Important e sa stiu ce s-a schimbat: realitatea sau doar intensitatea momentului.

Nu tot ce inteleg se si aseaza imediat. Mi se pare o asteptare cam mare sa cer inimii proces-verbal semnat in aceeasi zi.