Cea mai obositoare persoana de intretinut esti tu, in versiunea pentru public

Ne editam viata cu o rabdare pe care rar o avem pentru viata propriu-zisa. Putina siguranta aici, ceva succes acolo, oboseala scoasa din cadru. La final iese un om impecabil, care probabil ar avea nevoie sa doarma trei zile.

Nu ma deranjeaza discretia. Nu datorez tuturor acces la tot ce traiesc si nu cred ca sinceritatea cere sa-mi public fiecare indoiala. Problema incepe cand nu mai aleg ce pastrez pentru mine, ci muncesc permanent sa sustin ceva ce nu sunt.

Vreau sa par neafectat, desi verific telefonul. Vreau sa par ocupat, desi sunt epuizat. Vreau sa par foarte sigur, desi n-am inteles inca situatia. Fiecare aparitie trebuie sa se potriveasca imaginii anterioare. Personajul nu are voie sa fie prins pe picior gresit.

Costul nu este doar efortul de prezentare. Daca m-am declarat mereu omul care are totul sub control, imi vine greu sa spun ca nu stiu. Daca m-am prezentat drept cel care nu are nevoie de nimeni, cum cer acum sprijin? Ajung sa fiu limitat de propria reclama.

Si mai exista ironia mica: oamenii carora incerc sa le demonstrez toate astea sunt adesea ocupati cu propriile impresii de administrat. Publicul nu acorda reprezentatiei mele chiar atentia pe care mi-o imaginez.

Autentic, dar sa placa tuturor

Uneori am senzatia ca traiesc intr-o societate cu care nu mai sunt compatibil. Nu sunt convins ca eu am nevoie de un update. Mai degraba lumea a instalat ceva dubios si a dat „Accept” fara sa citeasca termenii si conditiile.

Ma incurca mai ales felul in care atentia ajunge sa tina loc de afectiune, iar validarea, de valoare personala. Vrem sa fim autentici, dar numai daca autenticitatea aduna suficiente aprobari. Cerem sinceritate si ne simtim atacati cand o primim. Vrem libertate, cu mica precizare ca alegerile celorlalti ar trebui sa ne confirme convingerile. In conditiile astea, personajul pentru public are de lucru permanent.

Eu nu mai vreau sa fiu placut sau inclus cu orice pret. Pot sa stau singur fara sa ma simt abandonat si sa spun „nu” fara un eseu justificativ. Asta nu ma face superior. Am defecte, incapatanari si probabil cateva erori de fabricatie. Doar ca am incetat sa le prezint drept caracteristici premium.

Am devenit mai selectiv. Prefer doi oameni cu care pot vorbi despre orice decat douazeci cu care trebuie sa am grija ce spun. Nu mai confund politetea cu sinceritatea si nici simpla prezenta cu valoarea unei relatii.

La aproape 47 de ani, nu mai am ambitia sa ma integrez cu pretul renuntarii la propria identitate. Nu vreau sa schimb societatea si nici s-o conving ca am dreptate. Vreau sa pot gandi, sa pot alege si sa nu particip la toate prostiile doar pentru ca au devenit populare.

Mi se pare mai suportabil sa fiu uneori neclar, obosit sau pur si simplu obisnuit. Nu inseamna sa renunt la ambitie. Inseamna doar sa nu am nevoie de o explicatie sofisticata pentru fiecare zi in care sunt om.