Cuvantul dat, dupa ce s-a terminat conversatia

«Ma ocup eu.» Trei cuvinte care pot sa simplifice o zi sau sa o complice serios. Depinde ce urmeaza dupa ele, nu cat de convingator au fost rostite.

Pentru mine, cuvantul dat are legatura cu predictibilitatea. Daca spui ca faci ceva, celalalt incepe sa-si organizeze actiunile in jurul acelei promisiuni. Poate nu mai cauta o alternativa. Poate isi asuma, la randul lui, ceva. Cand tu uiti, efectul nu ramane doar la tine.

Sigur ca apar schimbari. Nu cred in promisiuni tratate ca sentinte, indiferent de realitate. Poti sa gresesti estimarea, sa nu mai poti, sa descoperi o problema. Diferenta este daca spui din timp sau astepti sa fii intrebat, preferabil de cateva ori, pana cand vestea devine inutila.

Mi se pare mai serios un «nu pot sa-ti promit asta» decat un acord entuziast oferit ca sa se incheie placut discutia. Refuzul clar imi lasa optiuni. Promisiunea fara acoperire mi le consuma si pastreaza pentru celalalt confortul de a fi parut disponibil.

Caracterul nu se lamureste dintr-o functie, un titlu sau o fotografie bine aleasa. Se vede in lucruri mai putin spectaculoase: cum iti asumi o greseala, cum vorbesti cand nu iti convine si daca omul mai poate conta pe ce ai spus dupa ce ai plecat din incapere.

N-am nevoie de discursuri solemne despre onoare la fiecare intalnire. Prefer sa nu fie necesar al patrulea mesaj de reamintire.