Piesa s-a terminat. Filmul din cap, nu.

Exista piese pe care nu le asculti doar pentru muzica. Incep primele acorduri si, pana sa ajunga refrenul, tu esti deja in alta camera, in alt an, langa un om care nu mai este acolo. Foarte eficient. N-ai cerut transport, dar ai fost dus.

Ma amuza si ma incurca felul in care o melodie poate pastra atmosfera unui moment. Nu neaparat realitatea lui completa. Uneori iti aduci aminte de o seara buna atat de clar incat restul relatiei ramane pe fundal, undeva langa detaliile care nu incap in videoclip.

De aici pana la a confunda dorul de atunci cu dorinta de a te intoarce nu este mult. Iti lipseste omul? Iti lipseste cum erai tu? Sau ti-e dor de speranta cu care incepea totul, inainte sa afli si partea mai putin melodioasa? Nu presupun ca raspunsul este acelasi de fiecare data.

O piesa poate sa-ti placa in continuare, chiar daca nu mai vrei inapoi povestea pe care o poarta. Nu trebuie sa distrugi fiecare lucru frumos ca sa justifici ca ceva s-a incheiat. Dar nici cateva amintiri bune nu anuleaza motivele pentru care n-a mers.

Eu as lasa nostalgia sa existe fara sa-i dau automat dreptul sa ia decizii. Pot sa ascult, sa-mi amintesc, sa ma intristez putin. Apoi sa nu scriu mesajul acela. Emotia nu este o instructiune, chiar daca are un refren excelent.

Compact si rabdarea de a asculta un album

Nu toate drumurile astea duc inapoi la o relatie. Unele duc la copilul care astepta o piesa la radio, cu o caseta pregatita. Copilaria mea a avut o coloana sonora. Mult rock, chitari, voci pe care le recunosteam imediat. Muzica se cauta, se astepta si se inregistra. Daca intra prezentatorul peste ultimele acorduri, mai injuram putin si asteptam urmatoarea difuzare. Nu exista Spotify. Exista rabdare, uneori pusa serios la incercare.

Ascultam pe vinil, pe walkman. Parca ascultam mai multa muzica decat acum, desi aveam acces la mult mai putina. Un album era o activitate in sine, nu fundalul pentru alte zece lucruri. Il puneam de la inceput pana la sfarsit, apoi o luam de la capat. Ajungeam sa-i cunosc pauzele, solo-urile, schimbarile de ritm.

Compact mi-a ramas bine asezat in memorie, iar „Transilvania” ocupa un loc aparte. Mi-a placut felul in care puteau avea forta fara sa piarda sensibilitatea. Melodios, fara sa devina siropos. Era acolo si o tristete pe care poate n-o intelegeam foarte bine atunci. O simteam si era suficient; nu trebuia sa-i fac analiza.

Nu stiu daca muzica aceea m-a influentat sau doar se potrivea cu felul meu de a fi. Probabil ambele. Intre timp mi-am schimbat pareri, prioritati, perspective. Am facut alegeri bune si cateva suficient de proaste incat sa nu ma pot plange de lipsa experientelor. Gusturile muzicale au ramas surprinzator de constante.

Asta nu inseamna ca pe vremuri era totul mai bun. Erau destule lucruri proaste, doar ca nu trebuia sa-mi bat eu capul cu toate. Si aveam ceva mai mult par. Cand reascult „Transilvania”, nu vreau sa refac perioada aceea. Imi place s-o regasesc pentru cateva minute, cu tot ce avea, bun sau prost. Era a mea.

Mi se pare curios ca pot uita o discutie recenta, dar cateva acorduri imi aduc inapoi o stare veche. Nu data exacta, nu toate detaliile. Starea. Sunt bine cu omul care am devenit, chiar daca baiatul de atunci ar ridica probabil din sprancene la unele decizii. Daca ne-am aseza amandoi sa ascultam Compact, macar la muzica n-am avea de negociat.

Muzica poate sa ramana. Restul nu trebuie repus pe repeat doar ca suna bine in primele treizeci de secunde.