Pot singur. Dar de ce trebuie mereu singur?

Imi place independenta. Imi place sa inteleg, sa decid si sa nu astept inutil dupa altii. Dar exista o diferenta intre «pot singur» si «nu accept sa am nevoie de nimeni». Prima imi da optiuni. A doua mi le reduce destul de mult.

Unele obiceiuri capata, in timp, titlul de personalitate. Nu cer ajutor, nu am asteptari, nu las oamenii prea aproape. «Asa sunt eu.» Poate. Sau poate asa am invatat sa reduc sansele de a fi dezamagit. Explicatia nu e aceeasi, chiar daca rezultatul arata asemanator.

Mi se pare interesant momentul in care refuzi un ajutor util doar fiindca nu-ti place cum te face sa te simti acceptarea lui. Nu fiindca omul nu este de incredere. Nu fiindca pretul e prea mare. Ci fiindca ai prefera sa nu existe nevoia aceea in primul rand.

A te baza pe cineva presupune un risc. Omul poate sa nu poata, poate sa nu inteleaga sau poate sa te dezamageasca. Dar daca elimin orice situatie in care asta s-ar putea intampla, elimin si cateva forme destul de importante de apropiere. Siguranta perfecta e cam slab populata.

Nu vad maturitatea ca pe o demonstratie permanenta ca n-am nevoie de nimeni. Mai degraba imi doresc sa pot alege cand fac singur si cand las pe cineva sa participe. Sa pot cere ceva fara sa cred ca tocmai mi-am predat autonomia.

Pana si «asa sunt eu» merita revizuit din cand in cand. Nu tot ce functioneaza de multa vreme mai functioneaza in folosul meu.