Eu, divinitatea si autostrada fara taxa de drum

Cred in divinitate. In felul meu. Fara sa simt nevoia sa-i dau o adresa, un program de functionare sau sa apelez la reprezentanti teritoriali care sa-mi explice ce vrea de la mine.

Am autostrada mea catre divinitate. Fara intermediari, fara taxe de drum si fara cineva care sa-mi spuna pe ce banda am voie sa circul. Nu ma deranjeaza ca altii aleg alt traseu. Ma deranjeaza cand insista sa-mi instaleze o bariera pe al meu.

Religia n-a prins niciodata radacini in mine. Nu pentru ca as fi impotriva credintei, ci pentru ca am refuzat sa las pe altcineva sa-mi administreze relatia cu ceva ce nici macar nu pretind ca inteleg pe deplin.

Nu stiu cum arata divinitatea, ce planuri are sau daca are vreunul. N-am primit instructiuni, n-am acces la documentatia tehnica a universului si nici nu cunosc pe cineva care sa-mi poata demonstra ca are. Simt, observ, gresesc, invat. Din toate astea imi construiesc convingerile, fara sa consider intrebarile o defectiune care trebuie reparata.

Decenta fara supraveghere

Religia spune si lucruri pe care le consider fundamental corecte. Sa nu faci rau, sa respecti, sa ajuti, sa ai compasiune. Nu inteleg insa de ce ar trebui sa fac toate astea de frica iadului sau pentru un loc mai bun dupa moarte. Daca singurul lucru care ma opreste sa fac rau este amenintarea unei pedepse, am o problema pe care nu mi-o rezolva simpla declaratie ca sunt credincios.

Eu nu vreau sa fiu decent pentru ca ma vede cineva de sus. Vreau sa fiu decent si atunci cand nu ma vede nimeni. Nu-mi iese impecabil. Am greseli de care raspund eu, nu cineva caruia ii pot pasa responsabilitatea pentru ca asa a fost sa fie.

Oamenii care se roaga, care spera sau cauta o minune nu sunt tinta mea. Fiecare isi cauta linistea unde crede ca o poate gasi. Eu nu-mi gasesc locul in ritual, dar asta nu-mi da un certificat de superioritate. Imi da doar un motiv sa nu particip din obligatie.

Ce nu mai astept de la altii

Relatia asta, fara administratori, seamana cu felul in care am ajuns sa ma raportez si la oameni. Nu mai astept sa fie ceea ce mi-as dori eu. Nu mai incerc sa-i schimb, sa-i tin langa mine sau sa le explic la nesfarsit ce ar trebui sa inteleaga singuri.

Cine vine, e binevenit. Cine ramane, ramane pentru ca vrea. Cine pleaca, are drum liber. Nu inseamna ca nu-mi pasa. Inseamna ca incerc sa nu mai confund atasamentul cu obligatia si iubirea cu posesia.

Am defecte, incapatanari, contradictii si suficiente erori de configuratie cat sa-mi justific o mentenanta periodica. Dar stiu ce pot oferi, ce accept si ce nu mai sunt dispus sa negociez. Nu trebuie sa-mi iasa fiecare alegere ca sa-mi asum dreptul de a o face.

Imi place sa fiu cu mine. Nu ma sperie linistea si nu mai caut oameni care sa umple spatii pe care am invatat sa le locuiesc singur. Nu astept sa ma salveze nimeni. Nici oamenii, nici divinitatea. Daca exista un sens al vietii mele, prefer sa-l descopar traind, nu asteptand sa mi-l explice altcineva.

Am renuntat la asteptari, nu la sentimente

Pot sa inteleg un om fara sa-i gasesc, de fiecare data, o justificare care sa ma tina pe loc. Am petrecut suficient timp incercand sa descifrez comportamente si sa vad ce ar putea deveni cineva. Intre timp, prefer sa ma uit la cine este. Potentialul nu tine loc de prezenta, iar o promisiune frumoasa nu face singura treaba unei fapte.

Asta nu inseamna ca am devenit indiferent. Pot sa iubesc fara sa controlez si sa ofer fara sa tin contabilitatea. Dar respectul pentru libertatea celuilalt nu ma obliga sa renunt la a mea. El poate sa aleaga ce face. Eu pot sa aleg daca mai vreau sa particip.

Nu mai caut o explicatie pentru fiecare absenta sau contradictie. Uneori comportamentul este deja raspunsul si nu necesita o analiza psihologica de patruzeci de pagini. Prefer un refuz sincer unei promisiuni care suna bine si nu ajunge nicaieri.

Incerc mai ales sa nu iau personal fiecare alegere a altcuiva. Alegerile lui spun, in primul rand, ceva despre el; ale mele, despre mine. Ma pot dezamagi oamenii in continuare. N-am devenit imun si nici nu-mi propun. Doar ca nu mai vreau ca fiecare dezamagire sa-mi reorganizeze viata interioara.

Ii las sa-si scrie povestea, inclusiv sa repete lucruri pe care eu nu le-as alege. Nu detin manualul de utilizare al vietii lor. Cat despre autostrada mea, fiecare circula pe unde doreste. Eu nu mai tractez pe cineva care insista sa mearga cu frana de mana trasa.

Cred in divinitate, dar nu am nevoie de religie ca sa ma apropii de ea. Cred in oameni, fara sa-mi mai conditionez fericirea de ei. Si nu stiu ce ma asteapta la capatul drumului. Cu partea asta pot trai. Mai greu mi-ar fi sa circul toata viata dupa indicatiile cuiva care pretinde ca a fost deja acolo.