M-am adaptat. Nu inseamna ca mi-a fost bine.

M-am adaptat la multe. La oameni complicati, la promisiuni decorative, la discutii in care raspunsul venea greu si nu raspundea, de fapt, la nimic. Cu suficient exercitiu, ajungi sa functionezi aproape normal intr-un loc care nu ti se potriveste.

De aici apare o confuzie foarte convenabila: daca rezist, inseamna ca evoluez. Nu neaparat. Uneori doar invat mai bine ce sa nu spun, cand sa nu cer si cum sa evit urmatoarea situatie neplacuta. Sunt mai priceput, dar nu neaparat mai liber.

Adaptarea are rostul ei. Nu pot cere fiecarei echipe, relatii sau situatii sa se organizeze dupa preferintele mele. Unele dificultati ma obliga sa invat ceva util. Altele imi consuma atentia doar ca sa pot ramane pe loc. Diferenta nu se vede din declaratia eroica «ma descurc».

Eu ma uit la ce ramane dupa efort. Am inteles ceva, am castigat o abilitate, functionam mai bine impreuna? Sau am devenit foarte eficient in a-mi ascunde nemultumirea? Daca tot progresul consta in faptul ca ma deranjeaza mai putin ce inainte consideram inacceptabil, as verifica exact ce s-a imbunatatit.

Nu orice perioada grea cere plecare. Exista munca dificila care merita si relatii in care o etapa proasta se traverseaza impreuna. Dar nici rezistenta nu merita folosita drept argument universal pentru a continua.

«Pot sa duc» spune ceva despre capacitatea mea. «Mai vreau sa duc asta?» este alta intrebare. Mult timp le-am tratat de parca ar fi fost aceeasi.