Am facut o piesa. N-a ramas singura.
Bucuresti, intalniri si libertatea de a fi bine cu mine. Cateva ganduri pe care am ales sa le pun pe muzica.
Am pornit de la un joc si de la cateva ganduri care au ramas cu mine mai mult decat era prevazut. Le-am pus intr-un video. Dupa primul, am recidivat. Iar dupa al doilea am zis ca ajunge. N-a ajuns. A aparut si „Nu mai caut”. Se pare ca am intrat in productie de serie, fara sa fi stabilit cand se termina programul.
„Bucurestiul si eu” a fost despre oras, despre mine si despre felul in care viata isi vede linistita de treaba in timp ce eu incerc sa-i inteleg scenariul. Poate e poveste. Poate e proiectie. Nu simt nevoia sa aleg o singura explicatie si s-o lipesc pe toata melodia.
Cu „Unde-ai fost pana acum?” am dus mai departe ideea intalnirilor care vin mai tarziu decat ne-am fi dorit. Nu neaparat prea tarziu. Mai ramane timp sa ai ce povesti impreuna. E o bucata din mine pusa pe muzica, nu o demonstratie despre momentul perfect in care ar trebui sa apara cineva.
„Nu mai caut” vorbeste despre libertatea de a fi bine cu tine. Despre a nu mai cauta oameni doar ca sa nu fii singur. Pusa langa piesa despre intalnire, poate sa para o contradictie. Pentru mine, nu e: pot sa las loc unui om fara sa-i cer sa justifice de ce nu-mi suport propria companie.
Ce le leaga este incercarea asta de a spune unele lucruri altfel. Cu o melodie si niste imagini, fara sa explic fiecare stare pana nu mai ramane nimic din ea. Am destule ganduri. Nu trebuie sa primeasca toate si instructiuni de utilizare.
Nu stiu cat o sa ma tina. Deocamdata, ideile vin. Proaste, bune, sunt ale mele. Restul se asculta.